Numai eu stiu de cate ori mi-a aparut pe ecranul glucometrului HI (pentru cei care nu poseda asa ceva, “HI” e prescurtarea de la high, ceea ce inseamna o glicemie mai mare de 600, pe care nici glucometrul nu o mai poate citi). Nici nu-ti stii glicemia cu exactitate, asa ca nici doza de insulina nu-i sigura.
dar hai sa nu ne facem insulina chiar acum!
Asa a inceput totul. “azi nu”, “azi nu-mi fac insulina rapida”, “aia lenta o fac pe jumatate”.
Da, eu eram asta. Nu stiu exact de ce faceam asta. Pentru mine era ca o mica razbunare.. pentru ca sincer ma simteam bine. Bineinteles ca fizic nu, dar eram impacata. Nu stiu cum vine asta: sa-ti faci rau cu mana ta si sa te simti bine, dar nah, las aceasta tema pe spatele psihologilor.
Si totusi e atat de urat sa ai hiperglicemie! Nu stiu cum am putut sa rezist atatea luni cu glicemii atat de mari. Cand esti atat de obosit ca trebuie sa te opresti la cateva trepte sa iti tragi rasuflarea, cand bei un o sticla de 0,5l de apa si peste 1 minut ti-e sete iar, cand esti atat de irascibil incat te certi cu toata lumea.. AIUREA, frate!
Mi-am amintit de toate astea pentru ca zilele astea chiar am avut glicemia peste 600.
Iarna si-a intrat in drepturi. E propozitia celor de la vreme.Afara ninge si e frig, iar eu nu am am chef sa ies din casa, asa ca mi-ampus o cana cu vin fiert cu scortisoara, am deschis folderul cu seriale si m-am pus in pat sub pilota.
Mi-e dor de lenjeria mea pufoasa, de cana mea cu toarta ca de acadea de la Starbucks, de fiebatorul Olgutei care imi incalzeste apa pentru nenumaratele ceaiuri de menta sau vanililie. Mi-e dor de fete, de serile in care ne uitam la filme, Seinfeld, Grey’s sau Neveste disperate. Dar cel mai mult mi-e dor de sesiunea de ras de seara, cand suntem atat de obosite incat radem din orice, iar fetele de la camera alaturata se supara (draga!) si cheama paznicul.
Eu nu inteleg o chestie.De ce stai in camin daca vrei liniste? DOH!
Am ajuns acasa. Drumul din Bucuresti spre Piatra Neamt dureaza 5 ore. Pare simplu, dar nu a fost sa fie asa.
Mi-am facut frumusel bagajele – bineinteles ca nu au incaput toate in ditamai geamantanul, un rusac si o geanta – si m-am urcat in taxi. Buuuun. Afara ningea. Vaiii, ce bucurie! Abia asteptam. DAR, STAI!!! Azi eu plec acasa. MDAAAAAAAAAAAAAAAAAA. Din Tei pana-n Universitatii era traficu` lu’ peste! Am stat pe o straduta 45 de minute si ma uitam la tarif cum urca in timp ce masina statea pe loc: 5 RON, 6, 7,8. Ioana ma tot suna sa ma intrebe pe unde sunt. Dupa inca o o ora am ajuns in sfarsit la microbuz cu un tarif de 20 de RON, insa incantata ca nu a plecat soferul fara mine. Pana aici totul normal. Era ora 13. Peste 4 ore ( da, patru) noi eram inca in capitala. Dupa cateva ore reusim sa iesim si am facut un popas de cateva minute ca mai tarziu sa fie iar coada de masini. Ce facem noi? Ne dam jos din microbuz la tigara. Mergeam odata cu masina, dar ne-am lasat pagubase dupa cateva fumuri de la frigul ala. Am incercat chiar sa ne uitam la film sa mai omoram timpul, dar am lasat-o balta ca incepuse sa-mi fie rau. Noroc de sofer ca a mai oprit sa bem o cafea fierbinte. Am ajuns acasa pe la 3 fara ceva, deci in loc de 5 ore am facut 14 ore. Asta da amintire.
Ei, dar acum nu mai conteaza. M-am odihnit acum si sunt acasa si abia astept sa ies cu fetele-n oras la un vin fiert.
-
-
Recent Comments
Madalina on Hi! GueSsWho? on Hi! Roxana Maria on Hipoglicemia ruxxandrra on Acasa, in Bucuresti. Roxana Maria on Povestea mea My links
