Posts Tagged 'emotii'

Am emotii!

Inainte de a-mi schimba cateterul mi-am facut obiceiul de a ma rasfata cu o baie fierbinte cu sare medicinala si multa spuma. E singura posibilitate pentru mine de a sta mai mult in cada fara griji. M-am rasfatat asa odata avand cateterul pe mine, iar dupa am fost nevoia sa-l schimb, desi nu era momentul. Se pare ca apa fierbinte, timpul indelungat si sarea de baie nu se impaca bine cu lipiciul cateterului. Inainte de baie imi dau 0,5 unitati de insulina, iar apoi completez in funtie de perioada de timp a intregului rasfat si cantitatea de insulina, pe care pompa trebuia sa o livreze in ora respectiva.

Ieri, dupa acest mic ritual, mi-am dat seama ca se apropie din ce in ce mai repede momentul in care voi renunta la pompa si AM EMOTII! Am stat cateva zile pe injectii, cand am intampinat o defectiune la ea ( a meritat pentru ca am primit una noua ). Atunci, din obisnuinta, cautam pompa prin buzunare, sau la baza gatului ( in casa o port agatata de tricou ) si apoi realizam ce trebuie sa caut de fapt…

Da, imi va fi dor de pompa si poate imi va fi greu la inceput, dar stiu sigur ca am luat o decizie buna, pentru mine cel putin. Acum pompa de insulina face parte din mine, dar orice invat are si dezvat, nu? Si oricum, voi avea alt dispozitiv de joaca: senzorul 😀

Advertisements

Situatie dificila = glicemie mare

Saptamana care tocmai a trecut as putea s-o bag foarte bine in categoria dezastrelor. Din cauza unor mici probleme m-am blocat pe glicemii marisoare si uite asa am intrat in ciclul vicios emotii-hiperglicemie-agitatie permanenta. Am dat cu insulina, am fost atenta la carbohidrati, mi-am luat glicemia mult mai des, am schimbat si cateterul – sa fiu sigura ca totul e OK  – si tot intre 160-200 mg/dl ma situam. Pana la urma am marit rata bazala putin si a fost mai bine.

Fac tot posibilul sa nu ma afecteze unele probleme, dar uneori nu-mi iese. Ma agit foarte tare pana  rezolv totul, iar daca glicemia sare si ea… agitatia creste semnificativ, pentru ca, doh, hiperglicemia mai adauga o problema pe lista.

De obicei imi consum toata agitatia si energia pe o munca fizica pentru o mica evadare, deci daca e luna  in casa  stiti motivul! Ieri, fiind duminica, nu mi-am permis sa ma aventurez in curatenie si m-am mobilizat cu exercitii fizice.

Azi e luni, ziua perfecta pentru o atitudine pozitiva si planuri noi. Dimineata am fost o mica gospodina si am facut o crema de zahar ars pentru tata, avand in vedere ca ieri a fost ziua lui. Sper ca a iesit buna pentru ca n-am gustat-o, dar am mai primit complimente cu aceasta reteta in trecut,asa ca nu-mi fac griji. Ma gandeam sa-i fac ceva crud, similar cu tortul pe care l-am servit la Paste, dar gusturile lui sunt total diferite. Cred ca pentru o clipa am vrut sa merg pe stilul musulmanilor: nu consumi alcool, deci nu servesti! 

In alta ordine de idei… glicemie buna, capul sus, o sapatamana placuta!

Insulina: de la rezistenta la sensibilitate

Acum sase luni ma aflam internata in spital transferata de la urgente cu diagnosticul de cetoacidoza si cum scrie pe biletul de iesire: “sindrom anxios-depresiv”, la care mi s-a recomandat consulut de psihiatrie. Din fericire doctorul si-a dat seama ca pompa de insulina era defecta si pana am primit o pompa noua  am stat pe injectii. Cu toate astea glicemia imi scadea foarte greu, din cauza hemoglobinei glicozilate imense si cetoacidozei probabil ( 1 UI insulina  scadea glicemia cu ~ 40 mg/dl). Pentru insulina bazala aveam 28 unitati Lantus (cea mai mare din istoria mea cu diabet 🙂 ), iar pentru bolusul de corectie trebuia sa-mi fac 3 unitati Humalog la 10 carbohidrati. Mult, mult, sau cel putin asa mi se pare mie… acum.

Dupa externare m-am tinut de tratament, dar nu m-am dus la psihiatru. Pur si simplu am asteptat  sa-mi revin cu glicemiile, ca mai apoi sa fiu OK si din punct de vedere emotional. Glicemiile mari imi dau o stare de nervozitate/anxietate. Sunt usor iritabila, de parca m-ar enerva orice la o hiperglicemie. Acestea fiind spuse, dupa ce mi-am mai revenit cat de cat, am hotarat sa fac o schimbare.

Cu o alimentatie sanatoasa am reusit treptat sa am glicemii din ce in ce mai bune, iar sesibilitatea mea la insulina a crescut: acum o unitate de insulina imi scade glicemia cu ~ 100 mg/dl. Ma simt de parca as fi in “luna de miere” – perioada de remisie de dupa diagnosticare. Sunt foarte curioasa ce valoare are hemoglobina glicozilata in acest moment, dar imi mai trebuie putin curaj sa ma duc la analize 🙂

P. S.: Nu spun ca aceasta e singura solutie. In cazul meu a mers si ma simt foarte bine, dar rezultatul conteaza la urma urmei, indiferent prin ce metoda.

De sarbatori

Pentru mine sarbatorile se traduc prin familie. Pare a fi la prima vedere un stereotip scos din gura unui reporter, dar chiar nu e asa.

In urma cu ceva ani mi-am implorat parintii sa ma lase sa ma duc la biserica cu gasca, dar nu m-au lasat. M-am suparat si de nervi cred ca au curs si vreo doua lacrimi. Mi-au explicat ei ca  asta se face in familie, dar eu nu intelegeam cum altii se duc, iar eu nu. La 15 ani era mare necaz. Nu-mi vine sa cred ce drama am facut din asta si acum, in interiorul meu, rad usor de situatie si de propria persoana. Desi ai mei m-au rasfatat si m-au lasat sa fac ce vreau in cele mai multe din cazuri, sunt fericita ca din cand in cand au pus piciorul in prag. Rezultatele sunt vizibile si ma bucur ca, datorita lor, am o educatie buna, zic eu. Acum e la moda nesimtirea, tupeul, kitsh-ul si frecventarea cluburilor de la 14 ani.

Faptul ca m-am suparat cand mi s-a raspuns negativ la dorinta mea poate intr-un fel sa fie si din cauza relatiei mele cu familia. De cand ma stiu am fost o persoana introvertita, preferand mereu sa-mi rezolv problemele singura. Orgoliul meu a accentuat si mai tare problema pentru ca nu-mi placea sa fiu ajutata deloc si cred cu putere ca asta a fost si motivul principal al depresiei in urma diagnosticarii cu diabet; atunci mi-am dat seama ca vor fi posibile situatii in care viata mea va depinde de altcineva (ceea ce s-a si intamplat).

In alta ordine de idei, eu mi-am petrecut sarbatorile cu familia, prietenul si catelul si chiar m-am simtit bine.

Concluzie: O problema, in cazul meu o boala, are si partile ei pozitive. Diabetul m-a facut sa fiu mai apropiata de persoanele dragi, sa imi faca placere sa stau cu familia, sa comunic mai des cu ei si sa le cer sfatul.

Stop being the victim and start being the solution!

Inca din copilarie am fost rafatata de parinti, in limita posibilitatilor bineinteles. Mama spune ca am eu un stil aparte de a obtine ce vreau.

Dupa ce am facut diabet si am intrat intr-o stare depresiva, parintii mei au incercat sa ma ajute prin toate mijloacele posibile: pompa de insulina, aparat chinezesc electromagnetic care promitea marea cu sarea, psiholog, si clinici particulare. Pe langa toate astea, atentia lor asupra mea era si mai mare. In afara faptului ca se interesau de glicemii, au incercat sa-mi faca viata mai frumoasa, sa compenseze cumva golul adus de diabet in viata mea.

Din aceasta cauza de-a lungul timpului m-am izbit de comentarii rautacioase din partea unora. Aceste comentarii le auzeam de la persoane apropiate (de la persoane necunoscute  la prieteni). Mi-amintesc si acum cum o doamna internata in spital langa mine imi spunea sa nu mai fac atatea teste de glicemie ca irosesc banii – bine, parerea ei chiar nu m-a atins, dar a celorlalti da. M-au afectat foarte mult pentru ca nici eu nu eram intr-o stare emotionala buna. Si uite asa am cazut usor-usor in extrema cealalta.

In prima instanta nu vroiam sa-mi pun pompa de insulina, ca vezi Doamne: sa sufar numai eu! De ce sa-mi chinui parintii din punct de vedere financiar? Apoi am renuntat si la micile mele placeri: iesiri in oras, reviste, haine etc., orice implica bani cheltuiti. Ajunsesem sa stau practic izolata in casa, dar asta nu neaparat din cauza celor de mai sus.

Acum am trecut peste, dar privind inapoi mi-e groaza de acea perioada. Mi-e ciuda pe MINE! Nu altii sunt vinovati pentru aceasta situatie, ci EU. EU am lasat sa ma afecteze parerile celor din jur! Eu am ales sa ma inchid in casa pierzand si prietenii care mi-au fost alaturi.

You know what? Life is too short, don’t complain, don’t hate, and don’t argue. Just breathe. No one is stifling you except yourself, and if you think otherwise: Who do you think controls your actions, your thoughts, and your patterns? You do! Stop being the victim and start being the solution.

De ce?

Am mai vorbit aici  despre perioadele mele de depresie, dar as vrea sa mai adaug ceva. In aceste intervale de timp mereu imi puneam intrebarea DE CE? DE CE MI SE INTAMPLA TOCMAI MIE? 

Ma framantam continuu si nu vedeam partea plina a paharului: faptul ca am posibilitatea de a controla aceasta boala, ca pot apela la tot felul de tratamente. Doamne fereste sa faca diabet (si nu numai!) un copil al strazii care nu are ce purta in picioare si nu are ce manca. Si totusi nu e vorba de bani, pentru ca avem dreptul la tratament gratuit de insulina (bandeletele sunt insa putine, dar si asa te poti descurca intr-un fel sau altul), CI de faptul ca majoritatea acestor copii nu stiu nici sa citeasca, nici sa calculeze. In cazul lor informatia e minima daca doctorul nu e rabdator cu ei sa le explice alte alternative de a calcula ( cu lingura, cu paharul etc.). Eu de la diagnosticare am plecat cu un meniu facut pe doua zile si necesarul de insulina la fiecare masa. Nu tu lista de alimente si informatii nutritionale, nu tu alte explicatii. Pe stilul: mananca, Ruxi, la fel in fiecare zi! 

Diabetul este o boala grea, da (mai ales daca ajungi la complicatii), DAR se poate trata. Trebuie doar sa gandesti si pentru pancreas :). Mi se intampla de multe ori sa vad o farfurie de mancare si intai sa ma gandesc la gramaj, carbohidrati si index glicemic, iar mai apoi la gust.

In alta ordine de idei am incetat sa-mi mai pun intrebari fara raspuns si sa-mi vad de viata. Bineinteles, diabetul face parte din ea, dar nu ma defineste. Intai sunt fiica, sora, iubita, prietena, o simpla cunostinta, Ruxandra/Ruxi/Andra… sau cum vreti sa-mi spuneti.

Motivarea absentei

M-am hotarat sa fiu sincera, sa las prostiile deoparte si sa va marturisesc adevarul.

De cand am facut diabet am avut perioade diferite cu suisuri si coborasuri, frumoase si urate. Din pacate, pentru mine, cele din urma au fost mai lungi. Cu diabet sau fara, mereu am avut tendinta sa merg pe extreme: ori e alb, ori e negru. Acestea fiind spuse, am considerat ca e mai bine sa nu scriu nimic, daca nu am nimic bun de spus in privinta diabetului si parerea mea despre aceasta boala se limita doar la ganduri de genul “nu mai pot”,”nu mai vreau”. E adevarat, la inceput am folosit blogul si pentru a-mi exprima frustrarile, dar acum nu ma mai simt OK sa fac asta.

Ce nevoie are o persoana care are de-a face cu aceeasi problema sa-i spuna cineva cat de greu este de manevrat diabetul?? Sunt atatea carti/site-uri, chiar si doctori care iti arata partea goala a paharului. Bineinteles, aceste plangeri sunt bune intr-o anumita limita, pentru ca in felul acesta persoana respectiva se regaseste in spusele tale si nu se simte singurul om care se confrunta cu situatiile zilnice la care te expune boala.



%d bloggers like this: