Fetiţa de la salonul 15

Centrul Clinic “Cristian Serban”, din Buzias, locul in care copiii invata cum sa invinga diabetul

Irina nu stie ce gust au dulciurile. De la varsta de sase ani a fost diagnosticata cu diabet zaharat tip I si de atunci viata ei s-a schimbat radical. Acum are 12 ani si se pregateste sa inceapa clasa a saptea. Vorbeste despre boala sa cu multa maturitate. Stie ca nu poate face tot ce fac ceilalti copii de seama ei, dar pare impacata cu soarta. Tot ce mananca este cantarit la gram. In fiecare zi trebuie sa isi ia de patru ori glicemia si tot de patru ori sa-si faca injectiile cu insulina fara de care nu ar putea trai. La inceput, injectiile i le facea mama sa. In timp s-a obisnuit sa si le faca singura. Zilele acestea a venit din nou la spitalul din Buzias sa-si revada prietenii si colegii de suferinta. Diabetul zaharat duce si la aparitia unor complicatii. Aceasta afectiune determina modificari puternice si imbolnaveste intregul organism. Diabetul poate duce la orbire, arteroscleroza, infarct precoce, accident cerebral vascular si arterita. La Centrul Clinic de Evaluare si Recuperare pentru Copii si Adolescenti “Cristian Serban” din Buzias, micutii bolnavi de diabet sau hemofilie sunt invatati cum sa aiba grija de ei. “Aici am invatat care sunt semnele care anunta o criza de hipoglicemie sau hiperglicemie si ce trebuie sa fac”, spune Cristina, o fata de 17 ani, dignosticata cu diabet inca din clasa a treia. Ultima pacienta venita aici este o tanara de 30 de ani. A fost diagnosticata cu diabet in urma cu o saptamana. “Slabeam foarte tare si m-am dus la doctor. M-au suspectat ca am probleme cu tiroida, ca am lipsa de calciu. Pana la urma am ajuns la spital in coma diabetica”, spune tanara. Ideea infiintarii acestui centru a aparut in 1991. Prof. dr. Viorel Serban si prof. dr. Margit Serban au decis sa ajute intr-un fel acesti copii. In acea perioada, copiii diabetici si hemofilici nu beneficiau de cele mai bune solutii terapeutice, iar specialistii din domeniu erau putini. “Am infiintat o fundatie. Am pornit intreaga munca de la suma de 1.000 de dolari, cam un milion de lei pe vremea aceea. Apoi am inceput sa cautam ajutor pentru a construi spitalul de la Buzias. Daca as avea talent, as putea scrie o carte despre ce inseamna omenia si neomenia. Am facut si zeci de drumuri pana am obtinut o sponsorizare. Am avut sansa ca Ministerul Sanatatii din Bavaria sa ne acorde ajutor constant. Pana in 1997 am construit prima cladire, unde sunt saloane de 2-3 paturi. A doua cladire este cea de recuperare. Si pentru copiii cu hemofilie si pentru cei cu diabet, miscarea, exercitiul fizic sunt esentiale. Am construit si doua piscine, una in interior si o alta in exterior”, povesteste prof. dr. Viorel Serban, seful Clinicii de diabet din Spitalul Judetean din Timisoara si directorul centrului de la Buzias. La Centru, terenul este bine amenajat. Copii au unde sa se plimbe, au un teren de baschet, multa verdeata si aer curat. Aparatura din spital este de ultima generatie, la fel si cea de recuperare. In 1996, centrul a fost inclus in sistemul sanitar, ca sectie exterioara a Spitalului Judetean. In acelasi an, prof. dr. Viorel Serban a reusit sa infiinteze un registru national de diabet in care au fost inregistrati toti copiii bolnavi, cu nume, adrese, varsta etc. In fiecare an a trimis 3.000-4.000 de scrisori in toata tara si a planificat seriile de cate 14 zile, astfel incat sa ajunga la Centru cati mai multi copii bolnavi. De la 1 iulie 1997, cand a fost inaugurat, in Centru au fost internati peste 7.000 de copii, 80 la suta dintre acestia suferind de diabet, iar restul de hemofilie. “Pentru a depista din timp complicatiile, la copiii diabetici ar trebui sa se efectueze un test complet dupa 5 ani de la debutul bolii, un altul la pubertate, iar de la aceasta varsta, anual, ar trebui sa se faca un examen de fund de ochi si albuminuria. Cu cat hemoglobina glicozilata este mai mare, cu atat riscul de aparitie a complicatiilor este mai mare. La Centru, copii primesc informatii despre afectiunea de care sufera, sunt invatati cum sa se ingrijeasca. Este foarte important si pentru copii, si pentru parinti ca in primul an de la diagnosticare sa vina la Centru pentru a afla tot ce au nevoie”, a mai spus prof. dr. Serban. Marea problema a acestor copii este insa ca nu primesc suficiente teste pentru glicemie, care conform legii ar trebui sa le fie oferite gratuit. Fara aceasta analiza si fara dozarea insulinei, tratamentul nu da rezultate. Pe luna, un copil diabetic are nevoie de 120 de bandelete de glicemie, care costa aproape 100 de euro. Multe familii nu-si permit nici macar sa le asigure o hrana de calitate. Nici alte legi speciale nu-i sprijina pe acesti copii. Ei ar trebui sa primeasca dreptul de a avea cateva calatorii gratuite pe tren in fiecare an, ca persoane cu nevoi speciale. Multi copii din tara nu-si permit sa vina pana la Buzias pentru ca nu au bani de transport. Din cauza ca nu fac mai mult de 100 de unitati de insulina pe zi, acesti copii nu au fost incadrati in gradul de handicap sever si ca atare nu au nici un fel de facilitati

Sursa: adevarul.ro

Tocmai mi-a fost confirmată perioada în care voi fi plecată în acest centru. Mă duc pentru o perioadă de două săptămâni.

Nu ştiu dacă trebuie să mă bucur sau nu.. nu ştiu. Nu ştiu dacă va fi ceva bine pentru mine.. Din punct de vedere medical, da, sunt sigură că îmi va face bine, dar am totuşi am unele reţineri. Cum va fi când voi fi pusă în faţa unor lucruri oribile, adică în faţa realităţii pe care eu nu vreau să o văd, pe care o evit de atâta timp. Pentru că injecţiile, dieta alimentară nu reprezintă nimic pe lângă viitoarele complicaţii….

Când plângeam în ianuarie pe holul spitalului nu aveam nicio idee de ceea ce va urma. Nu ştiam că înainte de fiecare masă mă voi înţepa în deget, iar în funcţie de glicemia afişată pe ecranul glucometrului voi decide ce voi mânca şi mai ales câte unităţi de insulină îmi voi face. Nu ştiam că dacă am glicemia mare, va trebui să îmi fac insulină şi să aştept minute bune până să pun ceva in gură. NU ştiam nimic din toate astea… şi totuşi eu plângeam.

Problema cu boala asta este că NU DOARE. Mulţi spun că este un lucru bun, dar din păcate nu este deloc aşa. Durerea există pentru ceva acolo. Eu am fost la doctor foarte târziu de la apariţia bolii. Aveam simptome, dar nu le-am băgat în seamă.

Începusem să mănânc dulciuri (deşi eu rar mă apropiam de ele), dar mereu credeam că e pofta de vină. În felul ăsta deveneam din ce în ce mai obosită: deşi dormeam mai mult ca niciodată, a doua zi, la şcoală, nu mă puteam concentra la nimic, iar când ajungeam acasă mă prăbuşeam în pat. Scările erau o întreagă aventură pentru mine şi oboseam de la primele trei trepte urcate. Nu-mi dădeam seama că în mine evoluează aşa ceva. Eu continuam să mănanc dulciuri. Erau zile în care mă duceam şi-mi luam ciocolată şi bomboane în cantităţi industriale. N-aveam ce face, iar organismul meu era din ce în ce mai slăbit. Ţin minte că mama mă tot bătea la cap să învăţ, dar cum mă puneam la o integrală, la un roman, adormeam automat. De câteva ori  am aţipit şi la calculator.

Mâncând dulciuri şi avănd în felul ăsta glicemii peste 300, corpul avea nevoie de lichide.  Ajunsesem să beau 6-8 l/zi de apă, sucuri (cu zahăr! ) şi vreo 4 cafele/zi ( încercam să stau trează, dar şi asta avea zahăr, deci îmi făceam mai mult rău). Deşi mâncam dulciuri, slăbeam. Nu puteam să-mi explic asta, dar îmi convenea la urma urmei. Nici măcar asta nu mi-a deschis ochii ( acuma să fiu sinceră.. nici nu ştiam simptomele diabetului ). Ţin minte că am scris şi un post pe blog despre asta. Eram tare nervoasă când ai mei îmi spuneau că ceva nu e în regulă să beau atâtea lichide, iar eu le spuneam că e bine să bei cât mai multe.

Timpul a trecut, iar boala a evoluat. După sărbătorile de iarnă, la insistenţele părinţilor şi sorei mele, mi-am luat inima în dinţi şi am mers la analize. Uram să mi se ia analize – de obicei îmi promiteau câte ceva înainte să mă înţepe. Amuzant, nu? Acum sunt nevoită să îmi fac 4 injecţii pe zi.

Era seară când am mers după rezultate. Am parcat în faţă la Micromedica , iar mama s-a dus să le ia. Apoi a mers la doctorul de familie sa-i spună care e diagnosticul. Fără îndoială DIABET. Când am vazut-o cum se îndreaptă cu analizele în mână, am simţit că ceva nu e în regulă. Avea ochii în lacrimi când mi-a spus… Nu am auzit decât DIABET diebet diabet. Îmi suna în cap într-una ca o sonerie enrvantă. Am aflat apoi că va trebui să merg la spital a doua zi pentru un fel de plan de alimentaţie.

Ajunsă acasă, am început să caut totul despre această boală, dar m-am oprit repede. Nu mai vroiam nici să aud. Ai mei tot îmi spuneau să nu mai plâng, că o să iau nişte pastile şi va trebui să am grijă ce mănânc. Dar nu era deloc aşa…

Ajunsă a doua zi la spital, doctorii m-au luat imediat la analize. Unul îmi lua sânge, asistenta mă întreba de când am simptomele, iar eu vroiam s-o iau la fugă. Când am mai auzit şi “pregăteşte-i patul” am crezut că mor. M-au internat. Mi-au zis căva trebui să-mi fac injecţii cu insulină cât timp voi trăi pentru că NU există leac pentru diabet. Asistenta îmi punea perfuzii, eu mă zbăteam să ies din strânsoarea lui tata, iar doctorul îmi spunea să stau liniştită că statul îmi dă gratuit un aparat de măsurat glicemia şi stilouri pentru insulină. Să spun ce îmi venea să fac eu cu ele în momentul ăla ? Include fundul doctorului şi stilourile statului. Eu plangeam de nu mai puteam şi ea îmi zicea de gratuităţile statului.

Apoi au urmat cele mai groaznice zile din viaţa mea.  Am încercat să fug din spital, dar nu mi-a mers. Au venit asistentele după mine. Nu mă prindeau ele dacă tata nu stătea cu maşina în curte ( de frica probabil, având în vedere că l-am ameninţat cu fuga dacă nu mă scoate din spital).

Şi acum când mă duc să iau insulina, tot spitalul mă ştie ca “fetiţa de la salonul 15 care a încercat să fugă”.

Umerii mei sunt prea fragili să mai care asta…

2 Responses to “Fetiţa de la salonul 15”


  1. 1 Irina November 26, 2008 at 8:39 pm

    Ruxandra cred ca esti una din cele mai puternice persoana pe care le cunosc😀
    SI chiar sper ca acel centru clinic sa iti fie de folos;)

    Ca melodia din nu mai stiu ce reclama …just me and my puppy together we are so very happy
    lots of hugs to your adorable puppy ( desi cred ca e ma da jos din prima daca se urca pe mine)

    :-*

  2. 2 ruxxandrra November 29, 2008 at 9:36 pm

    Nu chiar.. eram puternica intra-adevar..
    Acum, teoretic, ar trebui sa fiu mult mai puernica. Ar trebui sa trec peste toate si sa fiu tare. Inca putin si ajung si acolo.. deocamdata nu sunt in stare…


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s





%d bloggers like this: